Intuneric

"Nimic nu este imposibil, numai limitele mintilor noastre definesc lucrurile drept de neconceput. Deseori trebuie rezolvate mai multe ecuatii pentru a admite un nou rationament. Asta e o chestiune de timp si de limite ale creierelor noastre. Transplantarea unei inimi, zborul unui avion de 350 de tone, mersul pe luna au cerut multa munca, dar indeosebi imaginatie! Astfel cand savantii nostri atat de savanti declara imposibila transplantarea unui creier, calatoria cu viteza luminii, clonarea unei fiinte umane, imi spun ca, pana la urma nu au invatat nimic din propriile lor limite, acelea de a gandi ca totul este posibil si ca e doar o chestiune de timp, timpul de a intelege in ce fel este posibil."- Marc Levy. 

Poate nu are legatuta cu ce am sa va zic, dar sincer nu imi pasa. Este un citat care m-a impresionat foarte mult. Provine din cartea "Si daca e adevarat- Marc Levy".

Azi am fost: terorizata, batuta si amenintata de propria mama. Amenintata ca ma baga in spital. Amenintata ca ma paraseste. Sincer, cred ca ar fii mai liniste fara ea. Stiam ca ea ma invinueste pentru tot ce a patit e in viata. Stiam ca se razbuna pe mine. Ma invinueste de tot raul patit si de toate criticile aduse la adresa ei. Dar nu stiam cat de rau este. Nu am vazut dar dupa o jumatate de ora de tipete si bataie, mi-a spus bunica ca a spuipat mama sange. Bunica este la un pas de moarte, doar o operatie o desparte de aceste doua lumi. Iar mama tipand la mine si la ea stiam ca ii va inrautatii starea bunicii. Dupa ce am vazut ca o implica si pe bunica, am tacut si doar m-am ferit si am evitat privirea ei. Cand am vazut ca intra iar deodata in camera si incepe sa se ia de fratele meu, care nu avea vreo vina in asta, si sa il bata si pe el, am sarit si am impins-o afara. Nu m-am putut abtine. Bunicul s-a bagat si a iesit doar un scandal mai mare, cand a venit si bunica, s-a bagat la mijloc si i-a dat afara pe amandoi din camera ca sa putem sta eu,ea si fratele meu in liniste. Cand am reusit sa gandesc si am privit cat de rau ii faceam bunicii, am luat hotararea de a pleca. Am strans-o in brate, am zis "plec", si am iesit pe usa cu geanta si cu laptopul. Desigur ca in urma mea auzeam tipete, dar eu am ajuns prima la usa si la scari. Am plecat si m-am plimbat jumatate de ora de la aparatmentul buniciilor pana acasa pe jos. M-a sunat fratele meu si m-a intrebat unde merg. I-am raspuns ca acasa si am inchis cand am auzit ca ma cauta mama. Aerul rece imi facea atat de bine incat as fii preferat sa stau afara si sa nu intru in casa. M-am uitat intr-un geam de la o cofetarie inchisa si imi vedeam chipul plin de lacrimi, si fata care nu mi-o recunosteam. Plina de ura si tristete. Imi doream doar liniste. Lacrimile astea sigur nu erau ale mele. Vroiam sa inceteze.  Desigur, ea a pornit dupa mine. Cand a ajuns acasa, nu a mai scos niciun cuvant. Am auzit-o doar vorbind la telefon incet pe hol si apoi a disparut in alta camera. Am nervii la pamant si nu stiu ce sa mai fac. Ma simt goala pe dinauntru...

PS: Vreau acasa. Si pentru mine acasa este un loc plin de liniste si dragoste, nu de scandal ! Vreau in noapte, vreau sa simt din nou racoarea de afara.